Ne întoarcem în timp în deceniile 6 și 7 ale secolului al XIX-lea și asistăm la o emulație post-pașoptistă de unire a diferitelor state europene, printre care și Principatele Române, Moldova și Țara Românească.
„Primăvara popoarelor„, așa cum a fost numit momentul 1848 de către Alexandre Walewski, viitorul ministru de externe al lui Napoleon al III-lea, a avut ulterior, atât datorită unor evenimente internaționale, în primul rând Războiul Crimeii, Pacea de la Paris din 1856, în special Convenția de la Paris 1858, cât și interne (ne referim la evenimentele din Principatele Române din 1857-1858), repercursiuni pozitive asupra creării României moderne după Unirea de la 24 Ianuarie 1859, dar mai ales 60 de ani mai târziu, prin înfăptuirea României Mari la 1918 și apogeul economico-social în perioada interbelică.
Spuneam și de o emulație de unificare, de unire, pe cuprinsul Europei, în perioada deceniilor amintite. Astfel, asistăm la unificarea Italiei la 1861, ca Regatul Italiei, sub influența Regatului Sardiniei și apoi Unificarea Germaniei de la 1871 într-un stat național integrat politic și administrativ. Dar, și crearea Imperiului Austr-Ungar, sau Dubla Monarhie Împărătească la 1867, adică statul condus de Habsburgi în Centrul și Sud-Estul Europei.
Putem spune că am avut, la acea vreme, un aliat puternic care ne-a susținut cu căldură în demersurile noastre și a jucat un rol important în arhitectura europeană a acelor vremuri. După cum știm, secolul al XIX-lea a fost considerat Secol European, cu „vârfurile de lance” Franța și Regatul Unit.
De ce interesul împăratului Napoleon al III-lea pentru Principatele Române? Deoarece a dorit să realizeze, post-1848, o Europă a statelor independente, omogene care, fiind independente, atingându-și limitele de dezvoltare firești, nu ar mai fi existat conflicte/războaie în Europa. Pentru a realiza aceste deziderate și ca idei novatoare,, acesta considera două modalități de acșiune: conferințe/congrese internaționale și a doua cale înfăptuirea cunoscutelor de acum plebiscite pentru ca popoarele să-și hotărască singure soarta.
Un aspect important de remarcat în reușita Unirii Principatelor Române a fost forța coeziunii dintre Franța și Regatul Unit împotriva Rusiei.
Dar, aspectul determinant în succesul momentului 24 ianuarie 1859 a fost că partida unionistă (Partida Națională) din Țara Românească, și cu ajutorul trimișilor lui Napoleon al III-lea, Victor Place și Louis Béclard, au mizat pe Domnitorul Moldovei, colonelul Alexandru Ioan Cuza, pentru alegerea din Țara Românească, ca o chezășie a prosperității ce urma să vie.
Și, mai mult, întâlnirea pentru alegerea domnitorului Țării Românești a avut loc la Hotel Concordia din București, cel mai modern hotel din acea vreme (construcție care este în curs de recondiționare și refacere).
A fost o mișcare meșteșugită, subterană putem spune și care a lăsat Marile Puteri fără replică. Astfel, Unirea s-a realizat de facto, nu prin instituții separate așa după cum se dorea.
Regenerarea României nu a fost pentru Napoleon al III-lea doar un simplu episod de doi-trei ani de domnie. În realitate, a fost o preocupare constantă timp de cincisprezece ani, realizată și împreună cu elitele și poporul din tânara Românie. În cei șase ani de domnie ai acestuia, Franța nu a încetat să-l sfătuiască și să trimită în România lucrători la nivel înalt de cooperare care urmau să contribuie nu numai la modernizarea economiei și societății românești, dar și la întărirea legăturilor dintre cele două țări.
Parafrazând versurile lui Vasile Alecsandri, să spunem
Hai să dăm mână cu mână/ Cei cu inima cea bună/
Prof. univ. dr. Alexandru Trifu
Sursa foto: https://alba24.ro/pe-24-ianuarie-romanii-sarbatoresc-mica-unire-primul-pas-spre-romania-afla-prin-cate-peripetii-au-trecut-stramosii-nostri-pentru-tara-161497.html
